Vagabondul de biblioteca

Un om maruntel, slabut, negricios, cu par doar pe doua parti, cu ochelari cu rama groasa, cu sticla groasa.

Imbracat mereu cu mai multe straturi de haine care par/ sunt mereu neingrijite chiar nespalate si din cauza carora un miros greu iti intoarce nasul.

E mereu in sala de lectura a bibliotecii, de la primele ore ale diminetii si pana la ceasul in care se inchide, in orice moment al zilei. Mereu la aceasi masa. Cand l-am vazut intaia oara, "aceasi masa" era situata pe randul de la geam, a doua sau a treia (nu mai stiu exact) banca, al doilea sau al treilea (nu mai stiu exact) loc la masa. Apoi, si-a schimbat locul, aceasi rand, in spatele salii, in coltul din stanga, cu spatele la fereastra, Cel mai probabil i-a fost atrasa atentia ca deranjeaza prin mirosul pe care il emana sau nu a vrut sa dea ocazia cuiva sa faca acest lucru si s-a retras singur. E mereu linistit, vorbeste cu bibliotecara politicos, discret, foarte incet, are gesturi prin care citesti ca prin tot ceea ce face, nu doreste sa deranjeze.

Scrie cu un creion mic. Ma intrebam cum de nu se mai termina. Are foi de caiet mic pe care poti zari un scris mic, adunat poate chiar frumos. Nu stiu, nu am fost niciodata intr-atat de aproape incat sa-l descifrez. Nu stiu ce carti scotea, ce citea sau ce isi nota dar tare mi-ar fi placut sa stiu. Chiar si acum, curiozitatea ma roade. Mi-ar fi placut sa il intreb dar nu stiam cum sa il abordez si imi era teama de reactie si de ce sa nu recunosc, de un raspuns care m-ar fi dezamagit.
Misterul era mult mai palpitant. Imi dadea frau imaginatiei. Puteam sa cred ca e un geniu excentric, nedescoperit, neinteles, poate unul ratat oricum dar fara a fi mai putin decat un geniu.

Uneori dormea in sala, cu capul pe cartea de pe masa, cu un ziar alaturi. Si sforaia...tot efortul lui de a trece neobservat (lucru imposibil de altfel) din timpul cat era constient se transforma intr-un nemaipomenit punct de distragere atentiei.
Nu stiu cum se simteau altii, eu nu eram ofensata si nici atat de iritata incat sa nu ma pot concentra. Dimpotriva, uneori chiar linistea seaca a bibliotecii ma tulbura. Din cand in cand sforaitul lui lua note mai inalte si imi venea sa rad. Stiu ca nu e frumos dar ma amuzam teribil si apoi ma intristam.

Ma intristeaza oamenii necajiti.La fel ca si copacii taiati...

Obisnuiam sa merg la sala de lectura in liceu si in anul I de Facultate. N-as putea spune ca era o placere, mergeam cu un scop. Recunosc, imi oferea senzatia unui aer nobil, avea un magnetism cu greu de descris. Mai tarziu, am invatat ca linistea tine mai mult de mine si nu neaparat de zgomot.

Sunt sigura ca el inca e acolo.